Una din cele mai grave situaţii de urgenţă cu care se confruntă medicul veterinar practician, este reprezentată de stopul cardiac. Majoritatea clinicienilor recomandă şi urmează protocoale de resuscitare cardio-respiratorie, de cele mai multe ori însă fără succes, chiar şi atunci când există o echipă pregătită şi instruită pentru a efectua rapid intubarea şi oxigenoterapia, masajul cardiac extern sau intern, defibrilarea electrică sau chimică, terapia medicală etc. Factorii care influenţează şansele de reuşită a resuscitării cardio-pulmonare, sunt reprezentaţi de etiologia stopului cardiac şi de substratul pe care acesta se produce. Atunci când există o patologie cunoscută la nivel cardiac, sau în cazul afecţiunilor extracardiace grave, situaţia de urgenţă este relativ de aşteptat, anticipată atât de clinician cât şi de proprietar. De multe ori însă stopul cardiac se produce în absenţa unor semne prodromale evidente, în special la feline, şi ţinând cont de timpul scurt în care trebuie efectuată resuscitarea, şansele de supravieţuire se reduc considerabil. Trecerea de la un ritm sinusal, normotensiune şi hemodinamică eficientă la colapsul cardiovascular se poate produce în 1-5 minute, cu instalarea morţii cerebrale dacă manevrele de resuscitare nu restabilesc echilibrul hemodinamic (fig.1,2).
CONTINUAREA ARTICOLULUI ÎN REVISTA VETERINARUL
